INTERVIU: Jandarmii harghiteni s-au „unit” cu Moldova

Articol disponibil în: Română

Vă scriam acum ceva timp despre un coleg, sergent major Mandiuc Iustin Petru și despre pasiunea lui, alergarea. Și nu doar de plăcere ci și la nivel competițional.
Dar nu despre asta vreau să vă reamintesc, ci despre cursul vieții lui care a ajuns să se intersecteze la un moment dat, bine stabilit și nu doar de ei, cu noua noastră colegă, soția sa Mandiuc Irina. Despre ea și cu ea.

S-a născut iarna, fiind cadoul de Crăciun al părinților ei Ludmila și Boris, în anul 1993 în capitala Republicii Moldova, Chișinău, fiind prima dintre cele două fete ale familiei Ugrinovici. Mama, manevrant macara la Calea Ferată a Republicii Moldova și tatăl, meșteșugar auto le-au crescut pe cele două nestemate ale familiei, în spiritul iubirii frumosului, a limbii, respectării valorilor umane și mediului înconjurător, toate acestea având un impact major asupra viitorului colegii noastre așa cum veți putea citi mai departe.
Copilăria i-a fost împărțită între Chișinău și Sipoteni, acolo unde cu ajutorul mătușii Zina a învățat cum să aibă grijă de casă, începând cu tot ce ține de îndeletnicirile unei gospodine și terminând cu îngrijirea animalelor din bătătură. Și continuă să se întoarcă acolo ori de câte ori are ocazia.

Dincolo de asimilarea cunoștințelor dezvăluite și de către profesorii din cadrul Liceului Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” din Chișinău, între anii 2001-2013 Irina a ales să se implice activ într-o grămadă de proiecte.
– Poți să ne împărtășești care au fost acestea și care ți-a plăcut cel mai mult?
– Sunt multe și toate au avut ceva aparte. Am fost voluntar activ la Consiliul Local al Copiilor și Tinerilor din municipiul Chișinău, fiind șef departament Asistență Socială și Voluntariat. Ca și activități acestea au fost numeroase și s-au întins pe o durată mare de timp.

– Bun, dar în ce au constat?
– Acțiuni de ecologizare, sociale și de binefacere. Pornind de la strângerea deșeurilor din unele zone, la acordarea sprijinului material și spiritual seniorilor de la Azilul republican de bătrâni și invalizi Chișinău, la oferirea de cadouri, împreună cu alți tineri, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun și de Paște, aici putând să amintesc campaniile „Dăruirea din bunătate-trezește iubire” și „Caravela bunătății”. Am fost implicată și într-un proiect intercultural prin schimb de experiență cu tineri din Suedia, am participat la organizarea Conferinței Internaționale „Unitate prin diversitate”, ediția a IV-a, desfășurată în luna mai a anului 2012. Nu pot să nu-mi amintesc cu drag și de „Dance 4 Life” și „Siguranța pe internet”.

– Și toate acestea doar pe parcursul celor 12 ani de școală.
– Da

– Unde ai continuat, căci eu am informații că ai renunțat la medicină, pentru litere?
– Da, deși am fost admisă la Universitatea de medicină din Chișinău, auzind de la prieteni cât de frumoasă e viața de student în România, am ales să renunț și să mă îndrept spre Universitatea „Vasile Alecsandri” din municipiul Bacău. Pe lângă curiozitatea stârnită a fost hotărâtoare și dorința de a studia limbile străine.

– Aici ai continuat activitățile de voluntariat?
– Da, m-am implicat în diverse activități desfășurate de Liga studențească, la activități organizate și desfășurate de facultate, am continuat să fac ceea ce îmi place.

– Poate ne vom folosi și noi de experiența ta. Dar de ce ai ales România?
– Îmi doream să descopăr cum e viața de student acolo, cum e să fii departe de casă, viața din internatul unei facultăți, viața într-un oraș din România. Am avut de ales între Iași și Bacău și am rămas la cel din urmă, poate și datorită unei cunoștințe ce ne-a povestit că viața din Bacău seamănă cu cea din Chișinău, iar viața de student este una activă și frumoasă.

– Știu că ești cetățean român și nu datorită soțului.
– Nu, cetățenia am obținut-o în anul 2016, la doi ani după depunerea actelor, iar relația ne-am oficializat-o în octombrie 2017, în municipiul Fălticeni.

– Că tot amintirăm de el, ne poți spune câteva cuvinte despre cum v-ați cunoscut?
– Ne-am cunoscut în primul an de facultate, fiindu-mi prezentat de niște prieteni comuni. Nu credeam că o să se înfiripeze ceva, deoarece ne-am cunoscut în mai 2014 și tocmai urma vacanța de vară, pe timpul căreia eu m-am întors în Chișinău. Timp de 2 ani am avut, ca să zic așa, o relație la distanță, deoarece el tocmai începuse cursurile Școlii de Subofițeri Jandarmi „Petru Rareș” Fălticeni, de unde a fost repartizat în anul 2016 la unitatea de jandarmi din Miercurea Ciuc.

– Ai ales să-l urmezi și din câte am înțeles doriți să rămâneți aici. De ce?
– Pentru că e un oraș mic și liniștit, curat , locuit de oameni cu bun simț, ne place zona de munte și am vrut să vedem cum se trăiește într-un oraș nou, pentru noi.

– Cum ai ajuns să dai examen pe postul de referent popotă?
– Am discutat cu soțul meu și dincolo de faptul că într-o anumită măsură e un loc de muncă sigur, hotărâtor a fost și ceea ce mi-a povestit soțul meu despre colectivul de aici.

– Sper că doar de bine.
– Da, mi-a povestit că e un colectiv unit și prietenos.

– Ce pasiuni ai, cu ce îți ocupi timpul liber?
– Îmi place să fac sport, în clasele VI-XII am fost membra echipei de volei a școlii, alerg pe stadion împreună cu soțul meu și practic și kangoo jumps.Gătesc, în special dulciuri, prăjituri și torturi și îmi place să mă ocup cu aranjamentele. La nunta mea am făcut personal invitațiile, plicurile, panoul floral, panoul cu repartizarea invitaților la mese, buchetul miresei pentru ședința foto.

– Nu am putut să nu observ ceva special, sunt goblenuri?
– Într-un fel . Sunt de fapt lucrări cusute manual cu mărgele și pasiunea aceasta mi-am descoperit-o odată cu împletirea pe pânză a icoanei ce ne-a însoțit la cununia religioasă. De atunci, în aproximativ 7 luni am cusut aproape 30 de lucrări ce reprezintă icoane, oameni, animale și peisaje.

– Și începând cu 1 mai ești colega noastră. A fost greu concursul?
– Da, a fost greu dar prin ambiție și determinare am reușit ca într-un final să fiu eu cea admisă.

– Îți dorești, vă doriți să rămâneți aici?
– Da, mai ales acum că suntem amândoi angajați la aceeași unitate.

– Apropo, cum ai descrie viața lângă un jandarm?
– Cum să fie, în primul rând el e sufletul meu pereche și apoi e jandarm. M-am obișnuit că știu când pleacă, dar cu tehnologia din ziua de astăzi oricum, într-o anumită măsură, a bunului simț știu mereu unde se află.

– Îți urez succes în activitate și să rămâi împreună cu soțul tău cât mai mult timp alături de noi!
– Vă mulțumesc și așa ne dorim.

Mi-am luat rămas bun de la cei doi tineri, ce dincolo de unirea spirituală în fața lui Dumnezeu, întruchipează într-un fel anume și unirea românilor cu frații și surorile în al căror vene curge același sânge: românesc. Chiar dacă nouă ne zice români, iar lor moldoveni.
Și nu pot să nu menționez și de unde s-a ajuns aici. Tocmai discutam cu domnul colonel Iamandi Dan, inspectorul șef al Inspectoratului de Jandarmi Județean Harghita despre meciurile de fotbal ce ne așteptau la sfârșit de săptămână și dintr-o dată îmi zice:

– Pentru că tot vorbirăm de fotbal, uite îți ridic o minge la fileu pentru că noi, jandarmii harghiteni în Anul Centenarului Marii Uniri tocmai ne-am unit cu Moldova. Ce poate fi mai frumos de atât?
– Cum așa? l-am întrebat eu.
-Astăzi am angajat-o pe cea care a obținut cea mai mare notă la concursul pentru ocuparea funcției de referent-şef popotă, Irina Mandiuc, ea având și cetățenia moldoveană.
Și de aici încolo totul e istorie…ce se scrie în continuare…

Interviu realizat de Biroul de presă al Jandarmeriei Harghita.