9 august în istorie: a fost asasinat unul din cei mai mari Români din toate timpurile: voievodul Mihai Viteazul
Articol disponibil în:
Română
Pe 9 august, a fost asasinat unul din cei mai mari Români din toate timpurile: voievodul Mihai Viteazul (1558-1601).
Rămas de mic fără tată, a crescut cu unchiul său, monah la Muntele Athos. Aici, printre călugări, și-a primit educația și s-a întărit cu duhul.
Se spune că domnitorul își petrecea nopțile citind Psaltirea, iar unii susțin că o știa pe de rost.
Mihai Viteazul este primul (1600) care a făcut unirea celor 3 țări care alcătuiesc România de astăzi: Țara Românească, Ardealul și Moldova.
Ca Domn al Țării Românești, a fost ctitor de lăcașuri sfinte, apărător al credinței ortodoxe dar mai ales unul din cei mai aprigi luptători împotriva otomanilor.
“Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.”
Pe o carte a Sfântului Paisie de la Neamţ, s-a găsit consemnat: “Mihai Viteazul, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”.
Osemintele frumos mirositoare ale voievodului au fost descoperite în mod miraculos la Mănăstirea Plăviceni din lunca Oltului, în anul 2010.
De la Domnitor învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el toată viața, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia și neamul românesc, pentru care a și murit, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să îl avem pe Hristos în inimă până la ultima suflare.
Sursa: Dragostea va salva lumea
Un portret și în cuvinte de Baldasar Walther: „El era bine cunoscut tuturor prin strălucirea părintească şi prin prerogativele datorate naşterii sale, distinsă frumuseţe şi dreaptă purtare a trupului; astfel, încât, între alte virtuţi alese era plin de credinţă faţă de Dumnezeu, împodobit cu statornicie, îngăduinţă şi alte asemenea calităţi faţă de ceilalţi. Toţi cei buni se simţeau atraşi cu dragoste prin atâtea calităţi desăvârşite, de o fire atât de generoasă şi care de la natură părea a fi chemată la fapte mari; nu mai puţin prin elocinţa cuvintelor sale, care oricât se cerea, vorbirea sa ştia fără o pregătire prealabilă să curgă dulce şi înţeleaptă”.