Sâmbăta lui Lazăr. “Fără prezența Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mântuitoare”

0

Articol disponibil în: Română

Părintele Petroniu Tănase despre ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ A POSTULUI MARE și ÎNVIEREA LUI LAZĂR: “Fără prezența Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mântuitoare”.

Foto: Creștin Ortodox

Săptămâna a șasea, a stâlpărilor

“Această săptămâna este plină de evenimente și de mare den­sitate duhovnicească.

în treacăt, ea ne aduce aminte de tradiția pustnicească a primelor veacuri creștine, pomenită în viața Cuvioasei Maria EgipteancaLa sfârșitul săptămânii, pustnicii se întorceau în obște de prin pustiile în care se nevoiseră în vremea postului, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine și împreună-prăznuirea Sfintelor Paști.

Veniți cei de prin pustii, de prin munți și de prin peșteri, adunați-vă împreună cu noi, ținând, ca să întâmpinăm pe Împăratul și Stăpânul, că vine să mântuiască sufletele noastre (Vineri, tripesniţ).

De asemenea, vineri se încheie ostenelile Postului Mare:

Săvârșind aceste patruzeci de zile, de suflet mântuitoare, ce­rem să vedem și Sfânta Săptămâna Patimii tale, Iubitorule de oameni (Stihoavna de vineri).

Ca o pecetluire a acestor oste­neli, sfintele slujbe ne pun înainte pilda Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Lc.16, 19-31), pentru adâncul ei înțeles du­hovnicesc.

Precum teologhisește slujba de miercuri, pilda este o oglin­dă a stării poporului evreu și a neamurilor păgâne:

Israel se îmbracă cu porfira și vison mohorât și îndestulându-se cu Legea și cu Proorocii se veselea în slujbele Legii…; dar în loc de porfira și vison, s-a îmbrăcat cu focul cel nestins. Iar Lazăr, poporul păgânesc, mai înainte lipsit de adevăr, acum se încălzește în sânurile credinței lui Avraam, îmbrăcat cu por­fira Sângelui Tău și cu haina Botezului”.

Totodată, pilda este o icoană a vieții lăuntrice a omului:

Cu porfira împărătească țesută de Dumnezeu și cu haina nestricăcioasă fiind îmbrăcat, suflete al meu, ți-ai ocărât vredni­cia, făcând din păcat bogație și desfătare“, ci „fă-ma Doamne, Lăzar sărac de păcate și risipește bogăția cea rău adunată.

De asemenea, pilda este îndemn că să nu ne alipim inima de cele trecătoare și să ne întărim în răbdarea lipsurilor și a necazurilor:

Minunat este obiceiul cel bun al Mântuitorului pentru noi… că ne-a arătat viața lui Lazăr și a bogatului… Deci și noi, privind la sfârșitul amândurora, să fugim de cumplirea și de urâciunea de oameni a aceluia și să râvnim răbdării și așteptării celei îndelungate a celuilalt, ca să ne sălășluim împreună cu el în sâ­nurile lui Avraam“.

Înțelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era po­porul evreu, care avea bogăția Legii și a Proorocilor, bogat este și omul care și-a agonisit bogăție de fapta virtuoasă. Israel, pentru că a respins pe Mesia, a moștenit iadul, iar în sânul lui Avraam a intrat Lazăr cel sărac, adică neamurile care au primit pe Hristos; tot așa și omul virtuos, fără inimă milostivă, lipsit de dragostea aproapelui, își pierde toată agoniseala sufletului.

Însă, grija principală a săptămânii este să ne pregătească pentru cele două mari evenimente de la sfârșitul ei: învierea lui Lazăr și Intrarea Domnului în Ierusalim.

Încă de luni, Domnul vestește pe ucenici despre boala lui Lazăr:

Doamne, umblând pe lângă Iordan, ai spus mai înainte că boala lui Lazăr nu este spre moarte, ci spre slava ta (Luni seara).

Miercuri, iarăși le spune:

Astăzi și-a dat sufletul Lazăr și l-a plâns pe el Betania“.

Întristarea morții însă, este străbătută de bucuria presimțitei învieri:

Bucură-te, Betanie, patria lui Lazăr, că vine Hristos la tine, ca să învieze pe Lazăr” și „moartea începe a se îngrozi simțind venirea Ta la dânsa; căci Tu, fiind Viața, o ai arătat deșartă“.

Canonul Sf. Andrei Criteanul de la pavecernița de vineri, ne arată plastic, această pre­simțire a iadului:

Scoală-te, Lazăre, zice iadul, și ieși degrab din încuietorile mele; ce mai stai, nu auzi că te cheamă prie­tenul tău: Vino afară? Ca să mă ușurez, că de când te-am mân­cat pe tine, spre greață mi s-a făcut mâncarea; mai bine să mă tângui numai de unul, decât să pierd pe toți cei ce i-am înghițit cu foamea”.

Înviind pe Lazăr, Mântuitorul arată cu fapta, ceea ce spuse­se Martei, că El este Învierea și Viața și Stăpânul Atotputernic al vieții și morții. Minunea este totodată o anticipare a Învierii Sale și o întărire a ucenicilor pentru vremea de încercare care îi așteaptă.

Doamne, vrând să încredințezi pe ucenici de învierea Ta cea din morți, ai venit la mormântul lui Lazăr“.

Ca să înțe­leagă ucenicii atunci când Îl vor vedea răstignit și omorât – ceea ce n-a putut înțelege Israelul cel nemulțumitor – că Acel ce are stăpânire asupra morții, nu poate fi stăpânit de moarte.

Învierea lui Lazăr este și o anticipare a învierii de obște, precum ne arată troparul zilei:

Învierea cea de obște, mai îna­inte de patima Ta încredintând-o, pe Lazăr din morți l-ai scu­lat, Hristoase Dumnezeule”.

Într-adevăr, dacă cel mort de patru zile și împuțit a fost înviat, apoi este cu putință ca toți cei ador­miți din veac sa se ridice din pulberea morții.

Pe lângă faptul istoric al minunii, învierea lui Lazăr ne arată cu taina niște înalte adevăruri duhovnicești.

Lazăr mort și împuțit este tot sufletul care zace în groapa păcatuluiprecum ne arată utrenia de miercuri:

Ca o piatră îngreuindu-mă cu multe păcate, zac în mormântul lenevirii, din care ridică-mă, Milostive Doamne. Sau: „Ridică piatra împie­tririi de pe inima mea Doamne; ridică sufletul meu cel omorât de patimi, Bunule, și mă învrednicește, Stăpâne, să-Ţi aduc cu umilință stâlpiri de bunătați, ca biruitorul iadului“ (Duminica seara).

A suspinat cu duhul și a lăcrimat Domnul la mormântul lui Lazăr (Ioan 11, 33); a lăcrimat pentru prietenul iubit: „Iată cât de mult îl iubea“, ziceau iudeii – și a lăcrimat pentru firea ome­nească, plăsmuită „bună foarte”, dar stricată și împuțită de păcat. Și, în iubirea Sa cea nemărginită pentru noi, mereu suspină și lăcrimează Domnul, văzându-ne morți și împuțiți, prin mul­țimea păcatelor cele din toată vremea.

Minunea are și un înțeles adânc pentru vremea de sfârșit a Sfântului și Marelui Post. Precum am văzut, urcușul duhov­nicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o înțele­gere tot mai surprinzătoare a înnoirii duhovnicești, a prefacerii în omul nou. Dacă ne-am luptat după lege, împlinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am făcut un Lazăr, prieten al Domnului, având două surori, Marta și Maria, adică făptuirea și contemplația (Marta cea râvnitoare la slujire și Maria care asculta cuvintele Lui). În lipsa Domnului, Lazăr s-a îmbolnăvit și a murit. Înțelesul duhovnicesc: fără prezența Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mântuitoare, nu viază. Precum zice Sf. Maxim: „Toată asceza fără dragoste este stră­ină de Dumnezeu“. Numai cu ele, murim sufletește și ne în­mulțim. Domnul vine la mormântul neputinței noastre și lă­crimează:

Lăcrimat-ai Mântuitorule, pentru mine, ca un om după fire și m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort“.

Apoi Domnul spune hotărât: Eu sunt învierea și viața“. EU. Numai Eu înviez pe om din moartea păcatului; el singur fără de Mine, nu poate face nimic; și numai EU sunt Cel ce dau viața cea ade­văratăCeea ce am urmărit noi de-a lungul postului, învierea din moartea păcatului și dobândirea adevăratei vieți, este lucrare dumnezeiască și nu omenească. Trebuie să vină Domnul, să ne cheme afara din mormântul neputinței noastre omenești. Numai așa putem umbla slobozi pe calea mântuirii.

Adevărul cel mare, care nu trebuie uitat niciodată: omul se ostenește după putință, iar mântuirea este un dar al negrăitei Milostiviri a Domnului.

(din: Protosinghel Petroniu Tănase, “Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iași, 2012)

Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy