28 iunie 1940: CEDAREA BASARABIEI, BUCOVINEI ȘI ȚINUTULUI HERȚEI URSS-ului ÎN URMA PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV. Alianța Germania-Rusia-Ungaria-Bulgaria și sfâșierea României Mari

0

Articol disponibil în: Magyar Română

Astăzi se împlinesc 79 de ani de la raptul teritorial din 28 iunie 1940, când în urma ultimatumurilor din 26 și 27 iunie 1940 armatele comuniste sovietice au ocupat vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Hertei, o suprafață de 50.762 km cu aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români.

 

”Pe 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS,Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Pe 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul, Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. Pe 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.

Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina pe 24 iunie. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De populatia majoritara romaneasca oricum nu ii pasa. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat în niciun fel în protocolul secret al pactului sovieto-german de neagresiune).

Textul ultimatumului de pe 26 iunie afirma în mod mincinos că Basarabia era populată în principal cu ucrainieni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care “„ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.”. Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.

Guvernul român a răspuns sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.

Al doilea ultimatum sovietic de pe 27 iulie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.

A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.

Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:

– 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu
– 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu,Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)
–  o abținere: Victor Antonescu.

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.

România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.

Pe 28 iunie la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de a evacuare a armatei și administrațire pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Doar o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv. În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acționat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupație a lăsat să se întrevadă clar eșecul administrației românești de a nu scăpa de sub control activitățile comuniste și prosovietice în perioada imediat precedentă ocupației.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în proporție mare în aceste grupuri. Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o picătură minusculă în totalul populației evreiești din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni.
Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români.

Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier. Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovineiau fost alipite la RSS Ucrainiană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.

Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.

Ca si atunci si acum Germania complice cu pradatorul de la Rasarit

In prezent aceeasi axa criminala din 1940, Berlin – Moscova, alaturi de tradatori locali, doreste federalizarea si prin aceasta, rusificarea celui de-al doilea stat romanesc, ca masura extrema de a impiedica o inevitabila reunire cu Romania. Joi, 28 iunie 2012 românii vor iesi in strada simbolic, la Bucuresti si la Chisinau, pentru a arata ca nu au uitat si pentru a demonstra ca merita sa traiasca impreuna intr-o noua Românie.

Joi, 28 iunie incepând cu ora 17.30, cu plecare din Piata Victoriei spre Muzeul de Istorie se va organiza un mars, cu participare simbolica, de comemorare a celui de-al doilea rapt al Basarabiei, pentru reunirea celor doua state romanesti si impotriva intentiei de federalizare a celui de-al doilea stat romanesc, promovata ca si acum 72 de ani de axa Berlin – Moscova.

La aceeasi ora, in fata Ambasadei Rusiei de la Chisinau, românii basarabeni se vor aduna pentru a comemora victimele ocupatiei sovietice si a reafirma dorinta de reunire a Basarabiei cu Romania, precum si refuzul ferm de federalizare a R. Molodova. Și în acest an, la fel ca și în anii precedenți, ziua ocupației sovietice va fi marcată si de membrii PL prin depuneri de flori la piatra comemorativă din PMAN.

La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică și-a anexat Basarabia. Evacuarea în Romania a fost posibilă doar timp de câteva ore. Iată ce scria la acel moment Pantelimon Halippa, unul dintre martorii oculari ai acelei grele despărțiri:

«Din clipa când un prieten mi-a sunat de la Bucureşti şi m-a rugat să-i pregătesc imediat băiatul şi să-l expediez cu primul tren din Chişinău, unde venise de abia de câteva zile în vacanţă, am înţeles că-n capitala ţării s-au întâmplat lucruri grave. Nu ştiam ce anume, dar cererea de expediere imediată din Basarabia a unui elev, venit aici la odihna de vară, îmi dădea să înţeleg că lucrurile grave de la Bucureşti privesc provincia mea natală.

Am primit telefonul în timpul mesei. Aceasta nu mi-a mai tihnit nici mie, nici casnicilor mei. Cumnată-mea, care sta împreună cu noi, a părăsit chiar masa şi s-a dus să-l anunţe pe nepot să se pregătească de drum. Într-o jumătate de oră, nepotul era la noi şi ne lămurea că chemarea pe care i-o face tatăl său de la Bucureşti înseamnă după o înţelegere între dânşii ceva grav la Nistru.

Nu era deci vreme de pierdut şi toţi s-au pus pe împachetat bagajele. De la un timp, ai mei, văzându-mă că stau liniştit, au început să mă îndemne să mă pregătesc şi eu de drum. Eu însă am refuzat, pentru că încă de la începutul războiului, din toamna anului trecut, când Polonia fusese zdrobită în două săptămâni şi resturile armatei poloneze, împreună cu fugarii, îşi găsise adă­ post vremelnic la noi, în Basarabia se produsese o panică, şi eu, pentru ca să dau pildă de curaj, făcusem o cerere la comandamentul Corpului III de înscriere ca voluntar în armată pentru apărarea hotarului răsăritean al ţării. Acum, bănuind, că este vorba de începerea ostilităţilor între noi şi ruşi, nu puteam părăsi garnizoana Chişinăului tocmai în clipele acestea.

Am sunat la prietenii mei — prefectul judeţului Lăpuşna şi rezidentul Ţinutului Nistru — ca să mă lămurească dacă ştiu ceva. M-au asigurat şi unul şi altul că nu ştiu nimica şi că nu cred să fie ceva care să îndreptăţească plecarea imediată. Le-am atras atenţia că vecinii mei militari şi-au expediat tot calabalâcul din casă şi fac pregătiri de plecare şi a familiilor. Mi-au repetat însa şi prefectul, şi rezidentul că nu ştiu nimic şi că mă vor anunţa dacă vor primi vreo înştiinţare din Bucureşti.

După ce mi-am petrecut familia la gară, unde am văzut mai mult militari care îşi expediau familiile şi bagajele, m-am dus la Imprimeria Statului, unde aveam sub teascuri: Pământul nădejdiilor mele — un volumaş de versuri închinat ţărănimii basarabene. Tipografia la ora aceea — şapte şi ceva — era închisă şi directorul lipsea de la locuinţă. Mi-am pus în gând că voi reuşi să-mi văd lucrarea a doua zi de dimineaţă şi m-am dus în bulevardul Alexandru cel Bun, unde se face promenada cea mare, ca să adun informaţii din mijlocul vieţii. Chişinăul făcea impresia unui furnicar stârnit de o mână nesocotită şi nemiloasă. Autobuze şi căruţe încărcate cu mobile şi bagaje, ca în zilele premergătoare Sfântului Gheorghe sau Sfântului Dumitru, întâlneai pe toate străzile. Se începea bejenia spontană şi neorânduită, care duce la rezultatul contrariu celui urmărit: prea puţin se salvează din ceea ce dorim să salvăm, iar vălmăşeala care se produce sporeşte circulaţia zvonurilor şi opreşte circulaţia normală a vieţii şi a gândului bun şi sănătos.

În amurg, străzile Chişinăului s-au umplut cu huruitul tunurilor şi nesfârşitelor convoaie militare. Nu zăbavă vreme, la radio s-a anunţat că Sovietele ne-au făcut cereri ultimative să părăsim Basarabia şi că, la Palatul Regal din Bucureşti, Consiliul de Coroană discută situaţia creată. S-a produs o consternare a cărei proporţii am început să le bănuiesc de neîntreruptele chemări la telefon şi sonerii la uşă. Prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi mă întrebau dacă am auzit comunicatul de la radio şi ce-i de făcut. Le răspundeam că trebuie să stăruim pe lângă Rezidenţia Regală să se facă un plan de evacuare, spre a ne putea salva agonisita unei vieţi de muncă şi de economie. Aflasem că rezidentul regal a convocat pe şefii autorităţilor şi pe parlamentari ca să discute cu ei măsurile de luat.

După ce prietenul meu din Bucureşti mi-a sunat a doua oară, pe la ora 23, şi m-a întrebat, dacă i-am expediat băiatul, probozindu-mă că n-am plecat şi eu, am înţeles că evacuarea se va face fulgerător, căci ruşii nu înţelegeau să dea decât patru zile pentru părăsirea întregii provincii. Am sunat deci din nou la Rezidenţia Regală şi am întrebat dacă se va discuta planul de evacuare a Chişinăului cu instituţiile lui şi dacă nu s-ar putea să fiu încadrat în acest plan şi eu cu arhivele instituţiilor pe care le-am condus tot timpul: Universitatea Populară, Universitatea Muncitorească, Comitetul pentru ajutorarea românilor transnistrieni, Comitetul pentru ridicarea monumentului Unirii, arhive care înglobează şi o bibliotecă istorică de documentaţie asupra problemelor basarabene din toate domeniile vieţii. Mi s-a răspuns că nu-i vorba de nici o evacuare, ci se vor discuta mijloacele de luptă şi rezistenţă. Nu mai înţelegeam nimic.

Am stat până în zorii zilei de 28 iunie lângă telefon, răspunzând tuturor ce mă întrebau ce-i de făcut. Mi-au sunat şi la uşă câţiva prieteni şi de câte ori mă duceam să deschid, vedeam cum se expediază bagaje în camioane mari.

De la un timp huruitul străzilor Chişinăului, din cauza plecării tunurilor şi tancurilor, a umplut tot văzduhul. Eu nu puteam însă întreprinde nimic, neavând nici un cuvânt de ordine şi neavând nici lăzi pregătite pentru împachetarea cărţilor.

Pe la ora 3 de noapte am adormit lângă telefon, în fotoliul meu larg şi comod, şi m-am trezit buimac pe la şase, din cauza unui sunet deznădăjduit şi lung la uşă. M-am dus să deschid. Era cunoscutul scriitor basarabean bătrânul Gheorghe Madan, care a venit să vadă dacă am plecat. În fugă, mi-a spus că nu-i vreme de pierdut şi că ar fugi şi el, dar n-are bani de drum. I-am dat poate mai mult decât la ce se aştepta el şi a plecat cu blesteme grele şi neobişnuite în gura unui bătrân blând şi obosit de viaţă: blăstăma pe acei care aruncau pământul natal al Basarabiei în noul infern al suferinţei. Tot atunci a venit un nepot al meu, funcţionar la Rezidenţia Regală, să mă anunţe în numele rezidentului să plec imediat, căci se formează de-acum bande, care vor căuta să împiedice plecarea foştilor fruntaşi politici basarabeni.

(…)… La Ungheni, puhoiul de bejenari basarabeni s-a înmulţit cu cei veniţi din părţile Bălţilor şi Sorocii. Şi la Ungheni, şi la Iaşi, şi în toate gările până la Bucureşti, am văzut sute şi mii de persoane în aşteptarea rudelor şi prietenilor pe care îi credeau încăpuţi în trenul nostru de pe atâtea meleaguri basarabene. Eram asaltaţi cu întrebări, dacă nu-i în tren cutare din cutare oraş, dacă nu am auzit ceva despre dânşii, dacă au să mai sosească trenuri cu refugiaţi şi aşa mai departe. Vaierul întrebărilor în gări creştea pe măsură ce ne apropiam de Bucureşti, unde se cunoştea de acum bine că evacuarea Basarabiei trebuia să fie executată rapid şi din cauza aceasta se transforma într-un hazard. În Gara de Nord din Bucureşti numărul întâmpinatorilor era cu mult mai mare decât numărul celor sosiţi, încât de abia mai puteai înainta printre rândurile acestor oameni, a căror fiinţă era numai ochi şi numai aşteptare! Pretutindeni îmbrăţişări şi lacrimi!

Lacrimi puţine pentru bucuria revederii, lacrimi multe pentru pierderea Basarabiei natale!»

Pantelimon Halippa

Sursa: cuvantul-ortodox.ro

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy