86 de ani Protecție Civilă în România

Articol disponibil în: Magyar Română

Operaţiunile militare din timpul Marelui Război au înregistrat, în premieră, bombardamentele aeriene şi atacurile cu substanţe toxice. Peste 100.000 de tone de gaze letale au fost aruncate în luptă. Din cauza efectelor devastatoare, acestea nu i-au afectat doar pe combatanţi. Ororile suferite de populaţia civilă pe durata Primului Război Mondial au determinat, în perioada interbelică, luarea unor măsuri de protejare a necombatanţilor în caz de conflicte armate. Alături de alte ţări, şi România s-a aliniat acestei politici.

Astfel, pe 28 februarie 1933, regele Carol al II-lea a semnat Înaltul Decret Regal nr. 468, prin care se aproba „Regulamentul de Funcţionare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene”. Scopul acestuia era acela de a „ limita efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor”. Apărarea Pasivă a devenit o armă de sine stătătoare, iar momentul este considerat a fi data de naştere a Protecţiei Civile în România.

Conceptul de protecţie civilă a evoluat de la „apărare pasivă” la „apărare locală antiaeriană”, în 1952, apoi de la „apărare civilă” în 1978 , la „protecţie civilă” în 1996. Perioada următoare, până în 2004, a condus la schimbări în domeniul protecţiei civile, prin elaborarea Legii nr. 481/2004, aflată în concordanţă cu principiile, scopurile şi obiectivele prevăzute în Strategia Internaţională pentru Prevenirea Catastrofelor, adoptată de Adunarea Generală ONU, precum şi cu cele stabilite de mecanismele în domeniu ale Uniunii Europene.

Din decembrie 2004, misiunile Protecţiei Civile au fost preluate de către Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, având ca obiectiv principal profesionalizarea şi creşterea capacităţilor operative ale celor două componente de bază – pompieri şi protecţie civilă – pentru a fi în măsură să ofere o mai bună securitate şi siguranţă cetăţenilor şi comunităţilor din care fac parte.

De la înfiinţare până în prezent, indiferent de apartenenţa la diferite ministere sau denumirile pe care le-a avut, Protecţia Civilă a rămas o componentă de bază a sistemului securităţii naţionale, destinată prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă, conflictelor armate şi înlăturării operative a urmărilor acestora, precum şi în scopul asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate.

Numită şi ARMA VIEŢII, având ca deviză motto-ul ”CU VIAŢA MEA, APĂR VIAŢA”, la cei 86 de ani de existenţă, protecţia civilă se prezintă ca o structură capabilă să asigure un climat de încredere şi siguranţă cetăţenilor, îndeplinind rolul profund umanitar pentru care a fost creată: apărarea populaţiei, bunurilor materiale, valorilor culturale şi mediului ambiant în situaţii de război, calamităţi naturale şi catastrofe tehnologice.

Structurile Protecţiei Civile îşi duc la bun sfârşit, întotdeauna, cu devotament şi profesionalism, atribuţiile ce le revin, pentru combaterea efectelor inundaţiilor, alunecărilor de teren, înzăpezirilor sau accidentelor rutiere, asanarea teritoriului de muniţia rămasă neexplodată din timpul războaielor.