Sărbătoarea Sfintelor Paști, tradiții și obiceiuri

Articol disponibil în: Română

Sărbătoarea Sfintelor Paști este cea mai mărită şi solemnă dintre sărbătorile anului, care aduce omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos.

Învierea Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti, începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte, la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a deschis și a înviat Hristos. Românii care participă la Sfânta Liturghie din această noapte sfântă vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină, apoi se duc la casele lor, revenind, dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţesc prinoasele pascale.

Cuvântul Paști provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („a trecut”), poate moștenit de evrei de la egipteni. Evreii numesc Pesah (Paște) — sărbătoarea libertății sau a azimilor, — sărbătoarea lor anuală în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșirea XII, 27), care se prăznuiește la 14 Nisan și coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

Învierea Domnului începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte, la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a deschis și a înviat Hristos.

Cu ocazia Sărbătorilor Pascale gospodinele prepară mâncăruri tradiționale: pască, cozonac, drob.

Pasca are formă rotundă pentru că, în popor, se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac împletit în trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între împletituri se pune brânză sărată sau dulce, frământată cu ou şi stafide. Pasca se împodobeşte cu ornamente din aluat: flori, spirale, frunze, etc. Înainte de a se face pasca, femeile „se grijesc, se spală pe cap, se piaptănă, îmbracă straie curate, fac rugăciuni si apoi se apuca de plămădit” [1]. Şi faza coacerii este ritualizată: „când pun în cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereţi si apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casa, / Cruce-n masa, / Cruce-n tuspatru / cornuri de casă” [2].

După cum pasca este un aliment pe care și evreii îl consumau când sărbătoreau Paştile, la fel e şi mielul. La Paştile evreilor, fiecare cap de familie trebuia să aleagă din turma sa un miel sau un ied de parte bărbătească, fără defecţiuni corporale, pe care îl păstra din ziua de 10 Nissan până în 14, când trebuia junghiat între cele doua seri. Pragul şi părţile laterale ale casei unde se consuma, se ungeau cu sangele lui, apoi se pregătea pentru a fi fript împreună cu toate măruntaiele în cuptor, fără ca înainte să fie fiert sau să i se zdrobească vreun os.

Legat de mielul pe care îl consumă românii de Paşti în vremurile noastre, putem spune ca preparatul tradiţional, drobul, s-a impus întai în lumea urbana românească, apoi, prin imitație, si în cea rurală, ca un nou aliment, cu gust distinct, care a început să aibă un consum specializat, ritual. Pregătirea drobului presupune utilizarea unui întreg arsenal de mirodenii: sare, piper, enibahar, tarhon, pătrunjel, mărar.

Drobul a devenit, prin excelenţă, alimentul care se identifică, în actualitate, aproape complet, la fel ca pasca şi ouăle roşii, cu Sărbătoarea Paştelui. „Tăierea mielului la Paşte nu este altceva decât jertfa anuală a zeului din religiile precreştine.”, spune Ion Ghinoiu (Vârstele timpului, p. 166). Sau, am spune noi, are acest corespondent în religiile pagâne, suferind o resemnificare în creştinism. Mielul este însă, mai cu seama, semnul „blândeţii, al simplităţii, inocenţei și purităţii. E unul dintre simbolurile Mântuitorului Hristos”[3].

[1] E. Niculiță, Veronca, Op. cit., Vol. I, p. 339

[2] Idem, p. 341

[3] Ivan Evseev, Dicționar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Amarcord, 1994, p.105

În cele 7 zile ale Paştilor evreieşti (14-21 Nissan) nu se consumă decât azima, pâinea dospită fiind interzisă, iar cel ce o consuma, ucis cu pietre (Ies, 12-15). Această pâine aducea aminte de aluatul nedospit pe care l-au copt israeliţii în noaptea ieşirii din Egipt şi simboliza, prin lipsa fermenţilor de dospire, curăţia, prevenirea stării de corupție si chemarea fiilor lui Israel la o viață curată şi sfântă.

Tradițiile populare ale românilor, dar şi ale creștinilor, încă din cele mai vechi timpuri, sunt departe de tradiţia iudaică, ce presupunea o sărbătoare a durerii, la care alimentele rituale, pasca si mielul, se consumau în grabă, însoţite de ierburi amare, după cum amară fusese şi robia din ţara Egiptului. Pasca primilor creştini era o pâine dulce, care se sfinţea de către preoţi, apoi se împărţea săracilor. Amintirea acesteia este pasca de astăzi.

De aceea, în zilele noastre, Învierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara sau la miezul nopţii, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor morţi din neamul lor. În Bucovina e obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toata casa şi în curte, ca să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în lume, prin Învierea Sa.

Mulţimile participă, în toată ţara, la Slujba Învierii. În unele locuri (Moldova, Bucovina) la miezul nopţii, când se spune că s-a deschis mormântul si a înviat Hristos, se aud împuşcături şi pocnituri. După unii etnologi, acestea s-ar face pentru alungarea spiritelor rele, dar în acest moment ele nu au nimic de-a face, în acest context, decât cu învierea din mormânt a lui Hristos; vestesc deschiderea mormântului Domnului.

În unele locuri era obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se aprindă, pe dealuri, „focurile de veghe”.  În jurul lor, oamenii istoriseau întâmplări din viața lui Hristos. Flăcăii săreau peste aceste focuri, pentru ca vrăjitoarele si fermecătoarele să nu aibă putere asupra lor. În zilele noastre, ele se mai fac, sporadic, prin curţile bisericilor, ca oamenii să prindă şi momentul Învierii.

Din acest moment salutul obişnuit este înlocuit cu cel de „Hristos a Înviat”, la care se răspunde „Adevărat a Înviat”, salut păstrat până la Înălţarea Domnului. Este o formă de mărturisire a Învierii si a credinţei creştine.

La întoarcerea de la slujba de Înviere, creştinii pun într-un lighean un ou roşu si o moneda de argint, peste care toarnă apă neîncepută. Există apoi datina de a se spală, dându-și fiecare cu oul rosu peste obraz si zicând: „Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie roşu ca oul; toţi să mă dorească şi să mă aştepte, aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti; Să fiu iubit ca ouăle în zilele Paştilor.” Atunci când se dă cu banul pe față, se spune: „Să fiu mândru şi curat ca argintul. Iar fetele zic: „Să trec la joc din mână-n mana, ca şi banul”, „Să fiu uşoară ca şi cojile de ouă, care trec plutind pe apă.” În unele sate, în lighean se pune şi o crenguţă de busuioc existând credinţa că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.

Familia creştină se aşază apoi la masa pascală. După această masă, capul familiei ciocneşte ouă cu soția si la formula tradiţională : „Hristos a Înviat!” adaugă: „Hai să ciocnim ouă, ca să ajungem si la anul Paşti frumoase, iar după moarte să ne vedem iarăşi în ceruri!”,  apoi ciocnesc şi ceilalţi membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul mai întâi revine celui mai în vârstă. Se crede ca, făcând acest lucru, membrii familiei se vor vedea şi pe lumea cealaltă.

Ofranda pascală pentru morți devine, elementul central al palierului popular al sărbătorii destul de arareori. În sud-vestul ţării acest lucru se petrece atunci când în prima zi de Paşte (eventual în a doua) „se dau hore de pomană”. Fundamentală pentru hora pascală a mortului este şi pomana de haine şi / sau alimente. Oferita de cea mai bătrână femeie din neam (sau de o alta femeie, chiar de o fetiţă, dacă în familie nu mai trăieşte nici o femeie matură), ea este destinată, în virtutea aceloraşi analogii, doar celor de un sex cu mortul.

Unul dintre cele mai cunoscute  obiceiuri din zona Transilvaniei este  „stropitul”. Potrivit acestuia – preluat de la maghiari – băieţii merg în familiile în care există o fată sau mai multe, pe care le stropesc cu parfum, „ca să nu se veştejească”. „Stropitul” este păstrat şi azi şi reprezintă un bun prilej pentru o reîntâlnire cu prietenii, şi, în fond, de distracţie.