EROII NAȚIUNII ROMÂNE: REGELE FERDINAND I, ÎNTREGITORUL

Articol disponibil în: Magyar Română

Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen este o personalitate marcantă în istoria României. În timpul domniei acestuia se zugrăvește un episod semnificativ, realizarea Marii Uniri, un vis devenit realitatea pentru popor, cât și pentru conducător, care primește titlul de „Întregitor” sau „Leul”.

Este născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele sau nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjunctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanta continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional deosebit de instabil. La vârsta de doar 15 ani, el a venit pentru prima oară în Romania, stând împreună cu tatăl său la Palatul Cotroceni, destinat în 1889 de Regele Carol I pentru a fi reședința Principelui Moștenitor până la sfârșitul vieții. În această perioadă, regatul român fiind compus doar din provinciile istorice ale Moldovei și Munteniei, unite la data de 24 ianuarie 1859 sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, nedându-și seama că datorită lui se va reîntregii România Mare.

La 14 noiembrie 1886 este încorporat sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3 linie (infanterie). A fost ofițer al armatei timp de 38 de ani, trecând în patru decenii de la gradul de sublocotenent la cel de mareșal.

Ferdinand devine Principele de Coroană al României în noiembrie 1888, la 23 de ani. Având această calitate timp de 26 de ani, dovedind o extraordinară loialitate Regelui Carol I, pregătindu-se discret, măsurat și temeinic pentru a prelua pe creștet Coroana de Oțel a României, deși în ochii politicienilor el nu părea pregătit și doritor să devină rege al României. Ion Gheorghe Duca nota în amintirile sale politice că principele era „de o timiditate bolnăvicioasă”, ceea ce nu era complet adevărat, deoarece el avea un temperament flegmatic și prefera să își gândească următoarea mișcare, dând dovadă de calmitate, diplomație și tact, fără dorință de afirmare conturează un caracter enigmatic care intrigă poporul.

Moartea lui Carol I a însemnat pentru Ferdinand o adevărată tragedie, acesta a izbucnit în lacrimi, el a fost văzut de o slujnică care nu a ezitat să spună că durerea lui era „durerea sclavului care și-a pierdut stăpânul și nu știe ce să facă cu libertatea”, o concepție complet falsă, dar implementată de controlul strict sub domnia fostului rege asupra prințului. La 28 septembrie/11 octombrie 1914, principele moștenitor Ferdinand a depus jurământul în calitate de rege al României, într-un scurt discurs, el a dat asigurări că va fi un „bun român”, ceea ce înseamnă că nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român.

Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, iar la 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii desfășurată la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, împreună cu regina Maria, a fost încoronat ca suveran al României Mari, România „de la Nistru până la Tisa”. El a inaugurat un mod nou de domnie, care i-a frapat pe contemporani, obișnuiți cu metodele și stilul lui Carol I. Nicolae Iorga aprecia că, în septembrie 1914, când a urcat pe tron, regele Ferdinand era pentru cei mai mulți un necunoscut și un neținut în seamă, pentru câțiva o taină, aproape pentru nimeni o „siguranță”.

Contrar acestor concepții neîntemeiate, noul rege dă dovadă de patriotism și pune interesele României mai presus de cele personale, spunând: „Am simțit o mare mâhnire, căci am înțeles de ce avea să mă îndepărteze acea cale pentru totdeauna de familia mea, de amicii mei de odinioară, de amintirile din copilărie. A fost în mine o luptă a conștiinței și a inimii. Conștiința a învins. Atunci am putut păstra neclintită speranța de a învinge pe Mackensen, deoarece reușisem să înving în mine pe un Hohenzollern”. Din punct de vedere al sacrificiilor personale pentru interesele generale ale statului, Ferdinand a avut de suferit. El a fost nevoit să renunțe la căsătoria cu Elena Văcărescu, pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei, și să-și boteze copiii potrivit religiei ortodoxe. Acest fapt i-a atras excomunicarea de către papă, precum și interzicerea sfintei împărtășanii. Pentru Ferdinand, un catolic convins, aceasta a fost o mare lovitură, pe care a resimțit-o până în preajma morții sale. În Consiliul de Coroană din 1916, la Palatul Cotroceni s-a pronunțat pentru intrarea României în război alături de Antanta, împotriva Germaniei, țara sa de origine, a făcut-o cu durere în suflet, dar cu conștiința că-și îndeplinea datoria față de poporul în fruntea căruia se afla, fiind prezent pe front, alături de regina care era considerată mama-răniților. A doua zi, 15 august 1916, tot la Palatul Cotroceni, regele Ferdinand împreună cu membrii guvernului au semnat „Proclamația către țară”, prin care se afirma idealul național – unirea Transilvaniei și Bucovinei și care avea următorul text: „Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a învederat că pentru viitor, numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor. Pentru neamul nostru el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiința națională, ziua unirii lui. După vremuri îndelungate de nenorociri și de grele încercări, înaintașii noștri au reușit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenței, prin munca lor neobosită pentru renașterea națională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două părți ale Carpaților”.

Situația devenise foarte grea în 1917 – 1918, chiar existența României fiind în joc. Bucureștiul era sub ocupație germană, la fel ca mare parte din teritoriu. Regele Ferdinand I și Regina Maria, instituțiile și administrația s-au retras în Moldova care rămăsese neocupată, unde au luptat alături de soldați, riscându-și viața. Drept recunoștință pentru sacrificiul său din timpul Marelui Război, regelui Ferdinand i-a fost oferit de către armata română, reprezentată de generalul de Corp de Armată – Eremia Grigorescu, la întoarcerea în București, după cei doi ani de refugiu în Moldova, bastonul de mareșal. În anii de refugiu, alături de rege a fost minunata Regina Maria, cea care a fost infirmieră pe front, diplomat în cancelariile europene, fără de care, spun unii istorici, România Mare ar fi fost, poate, în pericol.

În timpul domniei sale s-a înfăptuit Marea Unire din 1918, s-au pus bazele consolidării statului național unitar român și s-au adoptat măsuri fundamentale pentru dezvoltarea țării noastre: votul universal, reforma agrară, Constituția din 1923. Conform Legii agrare, primeau pământ, prin vânzare, mobilizații în războiul din 1916-1919, mobilizații în campania din 1913, văduvele de război pentru copii, agricultorii mici lipsiți de pământ, agricultorii cu proprietăți mai mici de 5 ha, orfanii de război, oferind locuitorilor țării oportunitatea de a își îmbunătății traiul de viață.

Regele Ferdinand I a fost unul dintre monarhii României care a dovedit că o origine străină nu poate defini modul în care un conducător se integrează în popor și ajunge să facă parte din el, având același spirit patriotic ca cel al supușilor lui. A căpătat respectul și iubirea tuturor, fiind supranumit „Întregitorul” și „Rege al țăranilor”, acceptând să sacrifice lucrurile de o deosebită importanță personală în favoarea necesităților și dorințelor poporului.

Sursa: CNMR