Am vizitat Școala Gimnazială „Liviu Rebreanu” din Miercurea-Ciuc: o școală bine îngrijită, o conducere implicată și o clădire care are nevoie de mai mult decât simple reparații

Articol disponibil în:

Am vizitat Școala Gimnazială „Liviu Rebreanu” din Miercurea-Ciuc, despre care am scris în contextul problemelor existente la corpul în care se află sala de sport, iar înainte de orice alte considerații vrem să îi mulțumim doamnei directoare Stela Aciobăniței pentru deschidere și amabilitate, pentru că este important ca, atunci când apar întrebări privind o instituție publică, acestea să poată fi discutate la fața locului, acolo unde se vede atât ceea ce trebuie rezolvat, cât și munca oamenilor care încearcă să ofere copiilor cele mai bune condiții.

Primul lucru care trebuie spus este că imaginea Școlii „Liviu Rebreanu” nu poate fi redusă la problemele corpului în care se află sala de sport, deoarece clădirea principală arată foarte bine, sălile sunt dotate, totul este curat și îngrijit, iar din ceea ce am văzut noi în vizitele făcute prin județ putem spune că aici sunt condiții chiar mai bune decât în multe alte școli din Harghita în care am intrat. Nu este vorba doar despre o clădire care a fost renovată și atât, ci despre felul în care aceasta este întreținută și folosită, pentru că banii investiți se pot pierde repede atunci când nimeni nu are grijă de ceea ce s-a realizat, iar la „Liviu Rebreanu” se vede preocuparea pentru păstrarea unor condiții bune.

La începutul acestui an școlar, unitatea are 407 elevi, organizați în 22 de formațiuni de studiu, iar discuția despre infrastructură trebuie purtată având în vedere nevoile lor, fără să transformăm o problemă reală a unei clădiri într-o acuzație generală la adresa întregii școli și a oamenilor care lucrează acolo.

Trebuie recunoscut și faptul că la această unitate de învățământ s-au făcut investiții importante, proiectul de reabilitare și eficientizare energetică derulat în perioada 2018–2021 având o valoare totală de 7.062.506,40 lei, dintre care 4.047.247,03 lei au reprezentat contribuția municipiului, iar diferența finanțare nerambursabilă. Prin urmare, nu ar fi corect să spunem că Primăria nu a dat niciodată bani pentru această școală sau că nu s-a făcut nimic, pentru că există o investiție consistentă, iar rezultatele se văd în clădirea principală, numai că existența acestei investiții nu rezolvă automat și problema celuilalt corp.

La clădirea în care se află sala de sport se vede că au fost făcute mici reparații, că s-a lucrat pentru îmbunătățirea aspectului și că zonele cu crăpături au fost acoperite și finisate, însă tocmai aici trebuie făcută diferența dintre renovarea unor spații și reabilitarea completă a unei construcții cu un istoric atât de lung de degradări. Ceea ce am putut constata vizual sunt intervențiile asupra finisajelor, nu remedierea demonstrată a tuturor cauzelor care au produs fisurile, iar un perete care arată din nou bine nu este, prin acest simplu fapt, dovada că problema pentru care s-au cerut ani la rând expertize și lucrări a fost rezolvată definitiv.

Nu criticăm faptul că s-au făcut reparații, pentru că acestea erau necesare, dar trebuie să fim conștienți că acestea acoperă doar provizoriu problemele existente și nu le rezolvă. O astfel de intervenție făcută pentru a permite desfășurarea activității școlare în condiții mai bune trebuie urmată imediat de investiția care înlătură cauzele degradării, altfel există riscul să revenim periodic la aceeași discuție fără rezultat.

Istoricul este suficient de lung încât să justifice această preocupare: corpul a fost finalizat în 1998 (fără realizarea recepției), primele fisuri au fost semnalate în ianuarie 1999, iar un proces-verbal din februarie 2003 consemna crăpături de până la trei centimetri în pereții despărțitori și tasări ale pardoselii de aproximativ cinci–șase centimetri. Au urmat solicitări de expertizare și intervenții parțiale, inclusiv în 2014, fără ca problema să fie închisă definitiv, ceea ce înseamnă că nu discutăm despre o defecțiune descoperită acum, la începutul unui an școlar, ci despre o situație transmisă de la o generație de elevi la alta.

Mai mult, în arhiva Consiliului Local Miercurea-Ciuc există Hotărârea nr. 148 din 14 septembrie 2007, prin care a fost aprobat un studiu de fezabilitate pentru consolidarea sălii de sport și sistematizarea terenului din incinta școlii, astfel încât necesitatea unei intervenții era recunoscută oficial încă de atunci. În lista de investiții din 2024, obiectivul apare din nou, cu o alocare de 52.490 de lei, dar o sumă trecută în buget nu ne spune, singură, ce lucrări au fost executate și nici dacă acestea au rezolvat problema pentru care investiția fusese prevăzută.

Este firesc, în aceste condiții, ca Primăria să explice ce s-a întâmplat cu documentațiile succesive, ce intervenții au fost realizate de-a lungul timpului și ce a rămas de făcut, pentru că după aproape două decenii de la aprobarea acelui studiu nu mai este suficient să aflăm doar că situația este cunoscută și că se caută soluții. Nu presupunem că toate documentele vechi puteau fi folosite astăzi fără actualizare și nici că o investiție se realizează fără proceduri, dar tocmai continuitatea unui asemenea proiect ar trebui să fie preocuparea administrației, astfel încât fiecare nouă etapă să o ducă mai aproape de finalizare, nu să pară că o ia de la început.

Clădirea are și o configurație care ridică întrebări privind folosirea ei pentru activitățile actuale, deoarece la parter funcționează săli de clasă, iar deasupra se află sala de sport, adică un spațiu în care copiii aleargă, sar și desfășoară activități care nu presupun liniște. Din informațiile culese în teren, spațiile de jos ar fi fost gândite inițial pentru ateliere, iar această informație trebuie confruntată cu proiectul și cu documentele privind destinația construcției, însă întrebarea privind compatibilitatea dintre orele de la parter și activitățile sportive de la etaj rămâne valabilă indiferent de momentul în care au fost amenajate clasele.

Ar trebui clarificat, de asemenea, în ce condiții au fost amenajate și avizate spațiile de la parter pentru destinația lor actuală și ce adaptări au fost făcute, fără să afirmăm, în lipsa actelor, că funcționează ilegal. Faptul că există clase la parter și o sală de sport la etaj nu dovedește, de unul singur, nici o neregulă, nici cauza fisurilor, dar justifică întrebări serioase despre proiectare, utilizare și condițiile efective în care se desfășoară orele.

În privința structurii, trebuie păstrată aceeași distincție între ceea ce observăm și ceea ce poate stabili un specialist, iar afirmația că fisurile au apărut pur și simplu pentru că sala de sport este amplasată deasupra claselor nu poate fi susținută doar în urma unei vizite. În martie, primarul Korodi Attila declara că structura de beton este solidă, dar menționa și tasări ale terenului și mișcări ale unor elemente ale clădirii, ceea ce arată că discuția nu poate fi redusă nici la ideea că imobilul este în pragul prăbușirii, nici la formula liniștitoare că nu există nicio problemă.

O expertiză trebuie respectată, nu înlocuită cu impresiile noastre, însă părinților trebuie să li se explice clar ce a constatat, ce elemente sunt afectate, ce lucrări sunt necesare și în ce condiții poate fi folosită clădirea, pentru că nu este suficient să li se spună că un expert s-a pronunțat și, prin urmare, nu mai au de ce să întrebe. Este normal ca un părinte să se îngrijoreze în fața unor crăpături mari și a unor degradări repetate, chiar dacă nu știe să deosebească un perete de compartimentare de un element de rezistență, iar răspunsul instituțiilor trebuie să fie o explicație verificabilă și o intervenție adecvată, nu reproșul că oamenii se sperie.

Există, totuși, și o evoluție recentă care trebuie consemnată: la deschiderea noului an școlar au fost anunțate atât reparațiile realizate în corpul sălii de sport, cât și efectuarea măsurătorilor de către o echipă formată dintr-un reprezentant al Primăriei și un arhitect, în vederea pregătirii documentației DALI pentru reabilitare. Este un pas înainte, dar documentația pregătitoare nu trebuie confundată cu executarea investiției.

Această etapă trebuie urmată de o soluție tehnică, de stabilirea costurilor și a finanțării, de un calendar al lucrărilor și de explicații privind organizarea activității școlare pe durata intervențiilor, astfel încât părinții să știe nu doar că s-au făcut măsurători, ci și când se poate ajunge la o clădire reabilitată. După istoricul pe care îl are acest corp, fiecare an în plus trebuie justificat prin lucruri concrete, nu prin reluarea unor formulări generale despre necesitatea studiilor și despre dificultatea găsirii banilor.

Primăria ar trebui să pună pe masă o soluție completă pentru această clădire, inclusiv prin compararea unei reabilitări ample cu varianta unei construcții noi, dacă evaluările tehnice și economice arată că aceasta ar fi mai potrivită. Nu putem decide noi că imobilul trebuie demolat sau refăcut din temelii, dar putem cere ca aceste posibilități să fie analizate serios și ca alegerea să urmărească nevoile școlii pe termen lung, nu doar costul minim al unei intervenții care permite trecerea încă unui an.

O asemenea investiție ar trebui să rezolve împreună problemele construcției și ale utilizării ei, astfel încât să existe atât spații potrivite pentru clase, cât și condiții normale pentru educație fizică, fără ca o activitate să o încurce pe cealaltă și fără ca personalul școlii să fie nevoit să compenseze permanent, prin organizare și improvizații, limitele clădirii. Dacă rezultă că este mai potrivită separarea funcțiunilor, refacerea amplă a corpului sau construirea altuia, administrația trebuie să își asume soluția și să caute finanțarea necesară.

Din ceea ce am văzut la fața locului, conducerea școlii face tot ceea ce îi stă în putere pentru a le oferi copiilor condiții cât mai bune, iar felul în care arată corpul principal și grija pentru spațiile existente sunt motive să recunoaștem această muncă, nu să o trecem cu vederea doar pentru că avem o problemă de semnalat. În același timp, nici implicarea directoarei, nici efortul profesorilor și al personalului, nici sprijinul părinților nu pot înlocui finanțarea și realizarea unei investiții majore.

Am plecat de la „Liviu Rebreanu” cu o impresie bună despre școală și despre oamenii care o îngrijesc, dar și cu convingerea că problema corpului cu sala de sport trebuie dusă până la capăt, pentru că reparațiile din această vară sunt utile, însă nu trebuie să devină încă un motiv pentru amânarea soluției definitive. Doamnei directoare îi mulțumim pentru deschidere și amabilitate, iar Primăriei îi cerem să ofere cât de curând un calendar al rezolvării tuturor problemelor acestei clădiri, pentru ca și elevii acestei școli să beneficieze de condițiile de care beneficiază elevii oricărei alte școli din municipiu.

Iosub Robert