Curat murdar, coane cititorule, Caragiale e mai viu ca niciodată! 165 de ani de la naștere

Articol disponibil în: Română

Nascut pe 30 ianuarie 1852, in Haimanale, judetul Prahova, astazi I.L. Caragiale, judetul Dambovita, Ion Luca Caragiale este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman si unul dintre cei mai importanti scriitori romani.

Opera lui Caragiale, reprezentant al Junimii, este extrem de vasta, fiind o geniala combinatie intre neoclasicism, realism si naturalism si o sinteza de exceptie a influentelor locale si straine. Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național. Operele sale, în special comediile, sunt exemple excelente ale realismului critic românesc. Lucrarile sale de dramaturgie sunt o critica adusa societatii romanesti de secol XIX, in timp ce opera sa tarzie adopta genul fantasticului si se transforma in fictiune istorica.

Din punct de vedere politic, Caragiale oscileaza intre liberalism si conservatorism. In anii 1890, Caragiale s-a raliat miscarii radicale a lui George Panu, inainte de a se asocia Partidului Conservator. Ulterior, se exileaza in Berlin, dupa scandalul in care a fost acuzat ca a plagiat Napasta dupa după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea. La Berlin devine o puternica voce critica la adresa politicienilor romani, indiferent de culoarea politica, mai ales in contextul revoltelor din 1907.

Inca de la premiera, comedia O scrisoare pierduta a cunoscut un succes fulminant, fiind o fresca a mecanismelor politice, a coruptiei, ambitiilor si demagogiei incoerente. La scurt timp, Caragiale va prezenta pe scena si piesa D-ale carnavalului, o satira mai blanda a moravurilor suburbane si aventurilor amoroase, piesa care a fost primita de public cu huiduieli, fiind clasata drept imorala, deoarece prezenta explicit modul in care adulterul scapa nepedepsit. Titu Maiorescu a fost cel care, prin critica pozitiva adusa operei lui Caragiale, l-a reabilitat pe marele dramaturg in fata publicului si epocii de atunci.

Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă de Titu Maiorescu din dorința de a-l apăra pe scriitor de atacurile din presa contemporană, care îl acuzau de imoralitate (acuzație bazată pe lumea personajelor de joasă speță în piesele sale). Pornind de la constatarea că tipurile și situațiile din comediile lui Caragiale erau inspirate din realitatea socială a timpului, Maiorescu atrăgea atenția că artistul recrea realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio preocupare practică, în sensul că el generaliza.

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte, la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții.

În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.” Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care Eugen Ionesco.

Mihai Ralea spunea despre lumea lui Caragiale că „e minunată: e o lume absolut paradisiacă, fără griji și fără, cum se spune azi, în limbaj mistic, fără cine știe ce problematici interne. Oamenii râd, petrec și se bucură. (…) Caragiale, cel mai național scriitor, cel care a înțeles mai bine firea noastră, ne-a lăsat și acest aspect. Românul care nu-și pierde cumpătul în fața crizei. Literatura sa e tonică și plină de consolație astăzi.”

Pe de altă parte, I. Constantinescu afirma: „Teatrul lui Caragiale este nonpsihologic, nu ca o carență a artei dramaturgului: stilul popular și gritesc al comediei sale este prin el însuși antipsihologic. (…) În cazul celor mai importante figure comice, Caragiale păstrează foarte puțin din structura tipului tradițional. Prin distrugerea unității personajului și a umanității lui, prin creația omului dezorientat în afara vieții morale, cu comportament discontinuu, o omului fără calități, dramaturgul roman este unul dintre creatorii structurii eroului farsei moderne.”

În opera Studii critice, 1890, Constantin Dobrogeanu-Gherea spunea că „Analiza psihică a tipurilor nu e destul de adâncă, tipurile sunt mai ales descrise și analizate din punctul de vedere exterior. Adâncile mișcări sufletești, cari caracterizează mai ales pe om, ori lipsesc, ori sunt făcute cu mai puțină măiestrie decât caracterizarea tipului și caracterului exterior.”

Șerban Cazimir scria în Sensurile trec, întrebarea rămâne că: „nici o altă problemă a receptării lui Caragiale n-a produs atâtea divergențe ca încercarea de a defini viziunea sa asupra omului, atitudinea sa față de propriile plăsmuiri, semnificația distinctă a râsului caragialesc.”

Trebuie sa recunoastem ca tipurile, caracterele, moravurile prezentate in opera lui Caragiale  sunt etern valabile, exista si astazi printre noi si ne fac viata mai amara.

Sursa: ZPN