Enclava Maghiară sau Secuiască din mijlocul țării văzută prin ochii unui Etnic Maghiar

Articol disponibil în: Magyar Română

Valeriu Victor Szilvassy, etnic maghiar cu suflet de român adevărat, descrie o experiență trăită într-o zi  la Odorheiu Secuiesc. Omul merită felicitări pentru sinceritate și merită a fi luat de model pentru ceilalți etnici maghiari care, chiar dacă nu sunt din neamul românesc, ar putea avea respect și drag față de tot ce este românesc. Nu? Căci, până la urmă, aici respiră și trăiesc, în România.

”Am fost într-o plimbare zilele trecute la Odorheiul Secuiesc să văd cu ochii mei si să aud cu propriile mele urechi cum stă treaba acolo. Cine o poate vedea sau cântări mai bine realitatea decât un Român de Etnie Maghiară ? Nu?
Am ajuns pe la nouă și ceva dimineață în Odorhei. Un oraș frumos cu multe clădiri vechi foarte arătoase, îngrijite, o curățenie desăvârșită. Până aici totul în regulă dar ceva ce mă neliniștea tot mai mult. Peste tot inscripții în Maghiară. În multe locuri nici măcar nu se mai chinuiau să mai scrie și Românește. Aveai senzația că te afli într-un oraș din Ungaria. În fine. Partea cu scrisul este una. Ce m-a șocat și mi-a dat o stare de greață a fost prezența în Piața Centrală a unui steag Secuiesc de dimensiunea unei clădiri cu două sau trei etaje. În rest steaguri mici Secuiești și cele ale Ungariei la tot pasul. Pe clădiri, pe statui, în vitrine etc. În tot Odorheiul am văzut două sau trei steaguri ale României. Unul la Primărie și unul jerpelit pe o altă instituție a statului Român. Statuile. Statuile evident erau ale unor personaje Ungurești. Străzile evident aveau denumiri în limba Maghiară .
După plimbare parcă mergea un suc sau o apă. Se instalase căldura. Am întrebat în Românește pe cineva între două vârstă unde ar fi la ora asta un loc mai a cătarii. Mi-a răspuns politicos și zâmbitor omul intr-o română ușor stâlcită că ar fi o cofetărie pe colț. Intru în cofetăria respectivă și ce să vezi. Multă agitație. Toată lumea vorbea perfect limba Maghiară sau Secuiescă. După steagurile de afară nu mai puteai jura că ar fi Maghiari. Poate erau Secui. Ajung la rand și……
Rostesc un Sarutmâna hotărât. Șoc. Toată lumea a intrat intr-o semităcere. Cum limba Română? Mă gândeam în sinea mea ce gandesc ei. Doamna care vindea se schimbase puțin la față. Se vedea clar că nu era cea mai vorbită și cea mai bine venită Limba Română în acel loc. Cer o prăjitură, un suc, și o cafea. După aceea încep să vorbesc și în Maghiară. Se făcu lumină și reapăru buna dispoziție.
Mă așez la o masă unde era un tinerel la vreo 25 de ani. Intru în discuție cu el să mai aflu una, alta legat de Odorhei. Omul binevoitor și cu o Română destul de curată îmi spune că el nu are treabă cu Românii. Ieșim din cofetărie. Si il rog să îmi facă o fotografie cu Tricolorul Românesc. Omul a spus. Sigur.
Îmi face câteva poze și pleacă. Eu încă aveam Tricolorul în mâini. Un om mai în etate a ridicat pumnul amenințător de pe trotuarul celălalt. O doamnă mai în vârstă se uita foarte urât și la un moment dat începe o ploaie de cuvinte urâte în Maghiară. Au fost și alte persoane care au mai trecut pe acolo. Unele nu m-au băgat în seamă iar altele au zâmbit. Semn bun de altfel și normal dat fiind faptul că mă aflam pe teritoriul României. Ok. Mă îndrept spre o alimentară. Acolo o domnișoară mă întâmpină intr-o limbă Română făcută zob. Nu înțelegeam mai nimic din ce spunea. Atunci încep pe Ungurește să îi spun ce doresc. Părăsesc alimentara și mă îndrept spre mașină. Dau câteva ture cu mașina pe străzile din Odorhei. Intru pe o stradă lăturalnică și acolo întreb o doamnă mai însetate pe unde să merg spre Brașov?
Începe doamna cu o Română din care nu se înțelegea nimic, după care întreb în Maghiară. Eiiii. Situația se schimbă radical. Devine chiar șocantă. Doamna mă ceartă de ce nu am vorbit Ungurește de la bun început? Am rămas mască. Mă trezesc repede din uimire și o întind de acolo plin de draci. Dau peste doi domni și îi întreb pe unde să merg spre Brașov. Mi-au răspuns într-o limbă Română destul de curată dar cu accent clar Maghiar dar foarte drăguți și amabili. Asta denotă că sunt și oameni faini și zic eu destul de mulți.
Părăsesc Odorheiul și trag concluziile.
Fir-ar să fie. Este adevărat ceea ce se spune despre acestea parte de țară. O adevarată Enclavă pe pământ Românesc. Nu vreau să mă gândesc ce înseamnă să fi Român străin în țara ta la Odorheiu Secuiesc sau în alte orașe unde românii sunt minoritari. Apropo de steagul acela Secuiesc de dimensiuni impresionante, nu ar putea fi înlocuit cu unul la fel de mare dar Românesc? Poate băieții vor lua exemplul primarului din Turda unde stă falnic un mare Tricolor. Si acolo sunt Maghiari într-un număr destul de important”.

Valeriu Victor Szilvassy

Notă Ziar Harghita!

Cele relatate de Valeriu se confirmă! Odorheiu Secuiesc nu capătă altă culoare nici când este văzut prin ochii unui cetățean român, de etnie română care nu este din Harghita sau altă zonă a Transilvaniei. Experiența mea este asemănătoare, deși am zăbovit în jur de vreo 2 ore în ”Enclava Maghiară sau Secuiască din mijlocul țării”.

Pe 10 august, aflându-mă într-o deplasare în interes de serviciu, am pășit pentru prima dată în frumoasa urbe. Mărturisesc că după primele câteva minute, m-am simțit ciudat de străină, ca un turist veritabil, de parcă aș fi nimerit în altă țară, chiar dacă rațional conștientizam că sunt totuși în țara mea, România. Imediat ce am coborât din mașină, m-am îndreptat către niște trecători pe care i-am întrebat unde este primăria, fiindcă doresc să fac niște poze. Unii au trecut mai departe fară să răspundă nimic la auzul cuvintelor în română, alții răspundeau ceva în limba maghiară, mergând mai departe. Însă doi bărbați, trecuți de prima tinerețe, au fost simpatici când încercau să-mi explice într-o maghiară amestecată cu silabe românești ceea ce caut. Până la urmă, am aflat de la ei unde este primaria, însă numai după ce mi-a trecut prin minte să conversăm în engleză. Atunci s-a trezit în mine o senzație foarte stranie. În timp ce mergeam pe străduțele garnisite cu flori, aveam sentimentul că în orice clipă cineva îmi va cere cartea de identitate sau pașaportul. La un magazin din centrul orașului am intrat și eu pentru a cumpăra apă și fructe, și chiar dacă vânzătoare nici măcar nu a schițat vreun zâmbet de marketing, așa cum li se servește clienților în general când aleg să cumpere ceva din magazinul lor, a fost totuși politicoasă și a vorbit românește, chiar bine. Drăguță a fost și o bătrânică, așezată pe o bancă din părculețul cu statui din apropierea magazinului. Trebuie să vă spun că la momentul respectiv eram însoțită de fetița mea de aproape 4 ani, iar doamna din parc văzând-o i-a adresat ceva cu blândețe și admirație copilei. M-am simțit datoare să-i spun că noi nu înțelegem maghiara și atunci a zâmbit și într-o română chinuită i-a făcut un compliment fetiței.

În concluzie, dacă s-ar renunța la orgoliul stupid care zace de zeci de ani în interiorul unor semeni de-ai noștri de etnie maghiară aflați în fruntea unor formațiuni politice și n-ar mai da apă la moară oamenilor de rând cu tot felul de bazaconii despre cât de stăpâni sunt ei peste moșia altora, românii și maghiarii ar trăi în pace și armonie unii cu alții pe o scară mult mai largă, căci oricum împart vrând-nevrând aceleași străzi peticite, clădiri vechi, alimente cu Codex alimentarius, și-și văd mutrele zi de zi în orașe și sate.

Viorela Gherasim