Jandarmerițele harghitene, motiv de mândrie

Articol disponibil în: Magyar Română

Le sărbătorim doar mâine, 8 martie, dar le respectăm în fiecare zi. Sunt doar șaisprezece, dar sunt cât o lume ce ne colorează viața cazonă.

 Încet dar sigur, au devenit ceea ce și-au propus: jandarmi. De ce? Pentru că pot. S-au impus întâi în munca de birou, dar cu tenacitate și o răbdare pe care doar ele, femeile, pot să o aibă, au pătruns și în operativ. Fiecare dintre ele dovedesc, acolo unde sunt, prin forța lor, că știu și pot să facă și ceea ce cândva credeam că e apanajul bărbaților.

Având în vedere faptul că este printre primele femei ofiţer jandarm care a participat într-o misiune în Afganistan – NATO Resolute Suport, îi oferim ocazia colegei noastre, căpitan Rodica Mazilu, să ne împărtășească câteva gânduri.

Și înainte de ai da cuvântul, ne luăm dreptul de a le ura tuturor femeilor, o lume plină de iubire, de pace și fericire. La mulți ani!

Gândurile doamnei căpitan Rodica Mazilu, prima femeie- jandarm din cadrul Inspectoratului de Jandarmi Județean Harghita care a participat la o misiune în afara țării:

„Zece ore de zbor şi iată-ne aterizând pe aeroportul din Kabul! Obosiţi, abia asteptăm să furăm o oră de somn. Urmează întâlnirea cu necunoscutul. Colegi noi, uniforme diferite, alte concepţii despre viată. Ascult şi ascult. Cum şuieră vântul, munţii falnici pe care-i zăresc în zare, câte un foc de armă, vuiet de motoare, şi… limba engleză rostită în atâtea feluri, cu atâtea accente. Sună frumos. Fiecare are ceva de spus.

Alte cursuri şi instructaje.

Afganistan. Kabul. Cota 1700m. Cladiri de tip oriental, munţi golaşi, fără vegetaţie. Ziduri de protecţie cu garduri de sârmă şi militari afgani gata să tragă. Pregătiţi de război. Peste tot unde-mi întorc privirea e gol. Stăncă şi praf. Mă întreb cu ce-or trăi oamenii ăştia… Numai Dumnezeu stie. Atâţia ani de războaie! Acum trebuie să înveţe ce înseamnă pacea…

Primele întâlniri cu afganii le-am avut în bază. Amabili, zâmbitori, curioşi. „A! Din România!” M-au şi întrebat „Ce faci?” . Surprinsă le-am răspuns zâmbind „ bine”. Ei, colegii pe care i-am schimbat, i-au învăţat câteva cuvinte.

Viaţa în bază nu e chiar uşoară. Nicio zi liberă. Reguli stricte, coduri de învăţat, ameninţări, exerciţii în caz de atac şi atacuri… cu rachete… Apoi explozii… colegi răniţi, unii trecuţi în nefiinţă… Elicoptere survolând, M-RAP-uri în convoaie… Şi-atunci când ai scăpat, îţi pui întrebarea fireasca „de ce eu nu…?” Şi înţelegi… „Dumnezeu”.

Am ieşit foarte mult în convoaie, pe distanţe mai scurte sau lungi. În zone nu foarte sigure. Cu echipamentul pe mine, cu armă cu ţeavă lungă şi ţeavă scurtă, cu zâmbetul pe buze şi cu încrederea că o să fie bine. Eu am lucrat mai mult cu ofiţeri afgani, comandanţi bărbaţi. Am colaborat foarte bine. Am întâlnit şi femei. Femei militar şi civile. Amabile. Mă invitau acasă la ele să mă prezinte familiilor lor, să imi arate unde trăiesc şi cum trăiesc. Erau încântate să audă că am băieţi. Femeile care nasc băieţi în cultura lor se bucură de apreciere şi respect. Şi eu făceam parte din categoria aceasta… La noi în ţară nu contează dacă o femeie naşte un băiat sau o fată. Tot ce contează e ca mama şi fătul să fie sănătoşi. În Afganistan, numărul băieţilor într-o familie contează. Altă cultură, alte obiceiuri.

Zilele se scurg uşor. Nici nu imi vine să cred că a trecut aproape un an de zile. Si mă întorc acasă, la băieţii mei!

Rămas bun, fraţi români, colegi americani, englezi, germani, finlandezi, danezi, turci, croaţi … şi alţii…

Rămas bun, Afganistan!”

Doamna căpitan Rodica Mazilu este una dintre cele trei femei jandarm care au plecat pentru prima oară într-un teatru de război. S-a întors acasă sănătoasă, cu o experiență inedită, iar noi, am primit-o cu drag, ca și cum nici nu ar fi fost plecată.

            Welcome home, dear colleague!

            INFORMARE, RELAŢII PUBLICE ŞI CU PUBLICUL