Un exemplu de bun simţ! Un viceprimar a recunoscut că minoritatea maghiară se bucură pe deplin de drepturi în România

Articol disponibil în: Magyar Română

Sărbătoarea maghiarimii din 15 martie a constituit şi în acest an un bun prilej pentru politicienii maghiari de a susţine discursuri de promovare a unor mesaje – cum altfel? – strict politice.

Spre exemplu, liderul UDMR, Kelemen Hunor, prezent de această dată la Satu-Mare pentru a marca Revoluţia de la 1848, nu a ratat ocazia de a lansa săgeţi asupra României, acuzând ţara noastră că nu are o viziune şi nici un proiect viabil. Tot Kelemen Hunor a profitat de ocazie pentru a comenta Raportul Consiliului European cu privire la aplicarea prevederilor acordului cadru pentru protecţia minorităţilor, liderul UDMR susţinând că România „nu doar că nu este un stat model în garantarea drepturilor naţionale şi lingvistice ale minorităţilor, ci este mai degrabă un exemplu de regres în acest domeniu”. Bineînţeles, nu au lipsit nici mesajele cu caracter autonomist, transmise de voci ai altor reprezentanţi ai comunităţii maghiare din România sau chiar de oficiali de la Budapesta.

Dar, pe lângă toate acestea, în acest an am avut parte şi de o atitudine de bun simţ, cum rar se întâmplă să vezi la actualii lideri ai partidelor politice maghiare din România, şi nu numai. De fapt, este vorba despre o recunoaştere a statutului de care se bucură minorităţile naţionale din România şi, implicit, a minorităţii maghiare. În discursul susţinut de Olah Emese, viceprimar al municipiului Cluj-Napoca, în prezenta celor circa 1.000 de maghiari adunaţi în faţa Hotelului Biassni – în care, în urmă cu 170 de ani, Nicolae Bălcescu şi Petofi Sandor purtau discuţii pentru unificarea revoluţiilor din acea vreme – se făceau următoarele afirmaţii: „Nu îi sărbătorim pe tinerii din martie, pe Petofi, Jokai, pe Varsvari, ci sărbătorim libertatea pe care am câştigat-o aici în momentul de faţă. (…) Faptul că în prezent nu încercăm prin revoluţii să ne afirmăm drepturile, demonstrează că suntem cetăţeni de rang egal ai ţării în care trăim. (…) Nu ne este frică, pentru că ştim cu exactitate că legile sunt obligatorii pentru toţi, unde drepturile noastre prevăzute în Constituţie sunt respectate, unde nimeni nu este deasupra legilor şi unde nimeni nu vrea să fie liber aşa încât să fie în detrimentul altuia”.
Practic, viceprimarul municipiului Cluj-Napoca a recunoscut că minoritatea maghiară se bucură pe deplin de drepturi în România.
Este clar că sunt destui membri ai UDMR care apreciază că România respectă drepturile minorităţilor naţionale şi recunosc, totodată, că disputele şi provocările care apar pe diverse teme etnice sunt create în mod artificial de politicienii maghiari, în speranţa de a-şi capacita astfel electoratul. Un exemplu în acest sens este tema autonomiei. Subiectul a fost reluat mai intens începând cu luna ianuarie, după ce, la intervenţia lui Szili Katalin, consilier al lui Victor Orban, UDMR, Partidul Civic Maghiar şi Partidul Popular Maghiar au făcut front comun pentru a încerca să convingă opinia publică cu privire la importanţa acordării autonomiei maghiarilor. Ce nu le spun însă maghiarilor liderii acestor formaţiuni politice este că autonomiile din Transilvania au fost desfiinţate chiar de statul ungar, prin reforma administrativă din… 1876. Măsura a fost luată deoarece s-a considerat că această formă de organizare administrativă este anacronică, medievală şi ineficientă. Încă de atunci, vechile scaune secuieşti au dispărut la fel ca şi scaunele săseşti, despre care politicienii maghiari de la vremea respectivă spuneau că sunt resturi ale epocii medievale care nu pot exista într-un stat modern. În contextul acelor măsuri, nu au existat împotriviri ale secuilor la reorganizarea scaunelor în comitate şi la dispariţia a ceea ce mai rămăsese din vechea autonomie secuiască medievală. Pentru secui, uniformizarea administrativă din 1876 a fost o integrare în sistemul administrativ din Ungaria, o acţiune fără conotaţii politice la acea vreme.
Dacă în urmă cu peste 140 de ani se considera – şi se accepta fără nici o discuţie aceasta chiar şi de cei vizaţi direct – că autonomiile etnice sunt structuri medievale, depăşite – de ce acum, o ţară membră a Uniunii Europene, aşa cum este România, ar putea accepta o astfel de formă de organizare anacronică?! O altă întrebare este de ce Ungaria, de asemenea un stat membru al Uniunii Europene, susţine o asemenea structură, deşi, în urmă cu 140 de ani a fost statul care a desfiinţat-o. Iată o întrebare la care susţinătorii “autonomiilor” ar trebui să răspundă.
Cosmin PURIŞ, ziarulfaclia.ro